Cum să nu rezolvi un puzzle -partea 1

tumblr_milky1Z3591s1gab7o1_500

Nu am rezolvat niciodată un puzzle  și asta nu pentru că nu am avut timp ,ci pentru simplul fapt că nu am vrut să mă îndeletnicesc cu asemenea preocupări (în opinia mea  puerile  ) am considerat întotdeauna că am lucruri mult mai importante de făcut decât sa-mi petrec ore în șir încercând sa lipesc nu știu câte sute sau chiar  mii de piese pentru a obține o imagine pe care pot sa o vad oriunde altundeva  , nu mai spun ca mi se părea aiurea sa fac asa ceva și din prisma faptului că odată rezolvat un puzzle reprezintă  ceva foarte fragil , o singură clipa de neatenție cu el și munca de câteva ore , zile sau chiar  săptămâni  se poate duce pe apa sâmbetei și atunci îmi puneam întrebarea ” la ce bun sa faci asa ceva ?” .Și totuși în viata nu facem doar lucrurile pe care dorim să le facem ci suntem obligați cateodată să facem și lucruri pe care poate că nu am dori în ruptul capului sa le facem  , dar dat fiind faptul ca avem nevoi și dorințe pe care trebuie sa le satisfacem ne chinuim, câteodată reușind și de cele mai multe ori nu  să rezolvăm și lucrurile pe care  viata ni le dă pe neașteptate spre soluționare .Asa am ajuns eu să  rezolv primul meu puzzle  cu cu scopul unic  de a fi fericit  .Știu că sună ciudat poate chiar bizar, că rezolvarea unui puzzle poate fi cheia spre fericire  sau în cazul meu încercarea de a rezolva un puzzle  , dar asa este  chiar și un puzzle poate reprezenta drumul spre fericire  . Probabil o sa fiu contrazis și o sa mi se spună ca de fapt a obține o imagine formată  din multe bucățele  pentru care îți dedici câteva ore din viata  nu poate reprezenta  decât un motiv de mulțumire de scurtă durată ,  o să îndrăznesc sa contrazic pe oricine  o sa-mi trântească în fata aceasta afirmație  . Și iată că în sfârșit încep să vorbesc și despre puzzle  și procesul rezolvării lui fără să mă mai abat de la subiect și să aberez . Puzzle-ul pe care mi l-a trântit mie destinul spre rezolvare nu avea mii de piese  , nu avea nici măcar sute sau zeci  de bucatele , puzzle-ul meu avea doar câteva piese (sub 10 )    . Poate îmi  veți spune că sunt un prost fără pereche dacă nici măcar un puzzle cu  aproape 10 piese pe care orice copil cu vârsta peste 1 an ar putea sa-l termine nu am fost capabil să duc pana la capăt și poate că aveți dreptate ,dar lăsați-mă să vă spun ce fel de puzzle aveam eu de terminat . Puzzle-ul meu din puține piese era de fapt un amalgam de fizic îmbinat cu metafizic    , ca sa fiu mai exact cele câteva piese erau reprezentate de : o EA  , un El  , 2 sentimente și 2 mentalități aparent identice ,dar totuși atât de asemănătoare . Poate acum înțelegeți de ce mi-a fost asa greu să duc la bun sfârșit această sarcină de a-l rezolva dar, dacă tot va îndoiți o sa continui să vă dezvălui de ce eram în dificultate   . Problema cu acest puzzle nu era cum să lipesc cele câteva piese date ca să obțin o imagine  finală , nu , când mi s-a dat acest puzzle cele câteva piese s-au lipit singure ușurându-mi mie munca  (sau cel putin așa credeam )  … Aveam să descopăr curând care era de fapt dificultatea acestui puzzle  și modul în care am descoperit a fost unul presărat cu lacrimi  , sânge ,regrete ,dorințe ,suferință și durere sufleteasca infernală   .  Ca să nu o mai lungesc atât o să vă spun dichisul  puzzle-ului meu  , problema sa era de fapt  că imaginea de pe  piesele deja  îmbinate se  schimba mereu și de fiecare dată  când imaginea se schimba piesele se dezlipeau  și reveneau la „neforma” lor de sine stătătoare, fără absolut  nici un fel de  logică .Nefiind decât câteva piese se poate spune că ar fi ușor să refac mereu imaginea  din cele câteva bucatele  . Cu siguranță  că asa ar fi fost dacă aceasta  nu s-ar fi transformat mereu , de câte ori avea ocazia    lăsându-mă neajutorat în fața îmbinării celor câteva piese pentru a vedea noua imagine  . Și totuși  de câteva ori din instinct sau cine știe cu ce intervenție supranaturală am reușit să pun piesele în ordine corectă și  să aflu imaginile nou formate  .Și eram tare mândru de mine  că fără niciun fel de instrucțiuni și fără niciun fel de antrenament preliminar într-o chestiune de acest gen  pentru că am spus la început, acest fel de activitate îmi era complet străină , reușeam  să  rezolv un puzzle a cărui imagine era de fiecare data alta . Bucuros nevoie mare  pana într-o zi când  …… nu am mai fost în stare să reproduc imaginea redata de îmbinarea pieselor . Am început să mă întreb în acea zi dacă îmi dispăruse flerul și abilitatea pe care ,zic eu , mi le dezvoltasem în cele câteva dăți în care soluționasem puzzle-ul fără niciun fel de ajutor  ……Puzzle-uri de genul acesta întâlnim fiecare din noi la tot pasul de-a lungul existenței nostre   , de cele mai multe ori reușim să le rezolvam pentru că unele sunt legate de familie  , job , educație, etc. și acestea sunt relativ  ușor de rezolvat pentru că deși imaginea lor se transforma mereu  asa cum se întâmplă cu imaginea de la al meu  , imaginile nou create  sunt simple  și intuim ușor cum trebuie să îmbinam în mod corect  piesele pentru a descifra misterul din spatele  dezordinii  , dar problema se pune atunci când întâlnim un puzzle  ce este legat de iubire ,mentalitate și fericire  . Acestea sunt cele mai greu  de dus la bun sfârșit și asta datorită faptului că  imaginea lor se schimba din ce în ce mai des pe măsura ce trece timpul  și adevărata problema este că odată cu fiecare schimbare, devine din ce în ce mai greu de ghicit imaginea de ansamblu,  pana la un moment dat când  nu mai reușim nici măcar sa unim în mod coerent 2 dintre piesele date, și iată că a ajunge la imaginea finală  devine pentru fiecare dintre noi  un țel ce  pare atât de îndepărtat și de greu de atins încât peste 95 % dintre  renunțămcomplet , preferând să ne facem o amantă din durere și o concubină din suferință decât, să încercăm să mai intrăm în grațiile sentimentului ce ar trebui să domine întreaga noastră viață:iubirea ,și să îmbrăcăm straiele frumoase ale fericirii .

Publicat în Despre "Ele" | 3 comentarii

Fata din vis

tumblr_mknblavrhk1ryypipo1_500

Nu  știu exact cum s-a întâmplat , nu știu dacă prima dată am visat-o și apoi am întâlnit-o sau dacă mai întâi am întâlnit-o și după aceea am visat-o  , știu doar că o cunoșteam înainte să îi vorbesc  ,îmi aduc aminte că ființa ei era deja a mea în momentul în care mi-a spus: „Bună ! ”  și de acolo până ca toate ale mele să-i aparțină ei  nu a fost decât  un pas .Cred că până la urmă ,prima dată a fost visul și apoi confruntarea  pentru că altfel nu îmi explic cum de îi cunoșteam fiecare părticică a corpului  așa cum cunoșteam fiecare parte a corpului meu sau poate chiar mai bine ,pentru că uneori tindem să observăm mai multe detalii la cei din jurul nostru decât la noi înșine  , altfel nu-mi explic cum fiecare gând al ei se forma mai întâi în mintea mea   și era de-ajuns ca ea să rostească doar începutul unei fraze sau propoziții pentru ca eu să-mi dau seama ce vrea sa  spună și să o opresc înainte de a duce la bun sfârșit  ce începuse, să-i pun degetul la gură , să o privesc în ochi timp de câteva milisecunde pentru ca în următorul moment să-i strivesc buzele lăsându-mi gura să cadă molatec dar totuși greu peste gura ei și să-i dau astfel de înțeles că știu deja ce vrea să transmită și că nu mai e nevoie să continue   .Nu crezusem până în acel moment că există pe lume o persoană pe care să o cunosc atât de bine  cum mă cunosc pe mine ,fără însă sa fi făcut vreodată cel mai mic efort de a-i explora  mintea, trupul , sufletul sau orice altceva din ceea ce îi aparține și iată că totuși exista,  pentru că EA era reala  , era din carne și oase  , puteam să-i miros pielea albă și fină ce îi acoperea tot trupul   , puteam să-mi înfig caninii în gâtul ei mic și firav  și să o fac astfel sa tresară , să îmi îndepărteze indiferent  cu o mână capul și gura ce se lipea de carnea ei și care parcă începea să-i sugă sângele asemeni  unui „copil al nopții  ”  si apoi să îmi cuprindă fața în palmele ei mici și sa-mi sărute fruntea , să-mi sărute ochii  , să-mi sărute obrajii și în final buzele și fiecare sărut sa lase pe fața mea o urmă caldă, aproape fierbinte .Și cât de diferite erau   aceste sărutări pe care mi le dădea față  de modul brutal în care eu ii zdrobeam buzele , obrajii , atât de diferite de modalitatea mea de felina în care  o sărutam tandru pe gât pentru ca mai apoi să o mușc până îi făceam semn sau până ma îndepărta ea . Sărutările ei erau ca boarea unui vânt călduț de vară ce îmi spicuia fața pe alocuri și îmi lăsa timp de câteva secunde o senzație plăcută în locul în care ma atingea  , săruturile ei erau asemeni fulgilor de nea ce cad pe fața unui  bolnav a cărui febră îl face să cerșească un strop de răceala pentru a-i răcori pielea și astfel iese în ninsoare pentru a obține ce își dorește și fulgii ce cad necontenit se aștern pe fața lui  și se topesc instantaneu la  contactul cu fierbințeală emanată de fiecare por al sau  oferindu-i totuși în această contopire  răcoarea de care avea atâta nevoie . Și  până și aceste senzații îmi  aparțineau încă dinainte să o cunosc personal .Se pare ca uneori visele ne oferă mai mult decât am putea crede  și astfel senzațiile de „deja-vu”  nu mai reprezintă niște aberații inventate de psihologi ,pentru că nu mai era nimic de inventat în acest domeniu  , ci ele devin reale pe măsură ce ajungem să ne trăim visele ….. așa cum eu l-am trăit pe al meu cu această ființă coborâtă parcă direct din capul meu și fiind nimic altceva decât o plăsmuire a imaginației mele și o realitate în același timp .

Publicat în Legaturi | Lasă un comentariu

Inceputuri…..

 

 

tumblr_mkmtfde9bv1rlgfg7o1_500

 

Când am început să scriu nu știam dacă sunt pregătit pentru așa ceva  , nu știam dacă am instrumentele necesare pentru a mă apuca de această activitate și sincer nici acum nu știu    , poate că mie mi se potrivesc cu totul si cu totul  alte lucruri, poate că vocația mea este  alta ,dar totuși mă încăpățânez să cred că undeva acolo ,adânc închis în haosul, căruia unii îi spun gândire,  am un talent care abia așteaptă sa fie descătușat  , o furtună de  idei, cele mai multe false , unele parțial adevărate și altele  , foarte putine ,  în totalitate  adevărate  și care de-abia așteaptă sa iasă la suprafață , de-abia  așteaptă să îmbrătișeze mediul acesta electronic pe care îl numim generic „blog ”  , să se contopească cu el intr-un noian de litere așezate într-o ordine logică pe pagină, cu scopul unic de a fi citite, nu neapărat și înțelese, pentru că  nu am nici o pretenție de  nici un fel asupra celor care vor să citească ceea scriu  , nu am pretenția să fiu înteles  , simțiți-vă liberi să citiți absolut tot doar pentru simplul fapt că vreți să adăugați o noua lectură la repertoriul vostru , simțiți-vă liberi să citiți doar pentru simplul motiv că vă place să citiți tot ce vă pică în mână , simțiți-va liber să citiți doar pentru a vă ocupa timpul liber  , in final citiți indiferent de scopul pentru care o faceți pentru că nu am pretenția să înțelegeți ce scriu , nu am pretenția sa le spuneți altora despre ce ați citit aici , nu am pretenția nici macar sa rețineti o parte cât de mică din ce citiți , sunteți liberi să citiți oricum si oricât și aveți tot dreptul ca în urmatoarea secundă  să stergeți cu un burete tot pentru a nu vă încărca inutil memoria….. Și spun toate acestea pentru că atunci când am început să scriu nu m-am gândit la nimeni altcineva decât la mine  , nu m-am gândit nici o clipa să scriu pentru voi, sincer sa fiu poate ca sunt egoist spunând asta , poate că o să mă blamați și o să spuneți că dacă vroiam să scriu doar pentru mine puteam să o fac si mâzgălind în fiecare zi paginile unui jurnal personal  ,sunt sigur ca unii dintre voi o să mă numiți ingrat pentru că fac publice ranile , cicatricele sau bucățile de țesut neatinse din mine , unii o sa-mi spuneți ca dacă tot nu scriu decât pentru mine nu are rost sa întrețin un blog  , si totuși în ciuda tuturor acestor acuze ,care sunt sigur că nu vor întârzia să apară , voi scrie aici ori de câte ori voi avea ocazia și ori de cîte ori voi simți nevoia , pentru că până la urmă am început să scriu  din nevoie  , da  o să vă intrebati: ” ce fel de nevoie e asta ?”  si eu o să vă raspund  că atunci cand voi afla eu insumi raspunsul la  întrebare  , fiți siguri că vi-l voi impărtăși numaidecât , pană în acel moment însă, o să scriu dintr-o nevoie necunoscută  , o nevoie ale cărei fundamente reprezintă însăși ființa mea  , o nevoie pot spune „acută” de a căuta să mă descopăr pe mine , să aflu cine sunt  , să aflu cați mai sunt ca mine  , să aflu daca există o matrice  inter-socială la nivelul căreia pot să găsesc entități ce se regăsesc în ceea ce scriu , persoane  care  împărtășesc una  , mai multe sau aproape toate simțămintele si trăirile mele  și apoi când voi considera că am găsit tipare sociale  formate după criterii mai mult sau mai puțin cunoscute  , mă voi opri din scris,mă voi opri  doar pentru a ieși in lume să le caut, să le cunosc îndeaproape și cu ajutorul lor să aflu numele a ceea ce zace latent in mine  , numele „necunoscutului” pe care trebuie să-l strig cu voce tare pentru a-l cunoaște  , pentru a mi se arăta si pentru a-l accepta .Dar pana când se vor înâmpla toate acestea o să fac un singur lucru  , indiferent dacă o sa-l fac bine sau rău ,indiferent daca o să îl fac la un nivel înalt , unul jos   sau la un  nivel mediocru imi propun să nu renunț pentru ca setea mea de cunoaștere  nu mă va lăsa sa renunț si astfel o sa fac singurul lucru prin care pot sa obțin ceea ce vreau ….. o sa scriu !

Publicat în Legaturi | 7 comentarii